Se duc anii copilăriei, se duc momentele, amintirile despre care aș scrie versuri la nesfârșit și pe care mi-e greu să le las pur și simplu într-un album, într-un caiet.
E din ce în ce mai greu să scriu versuri cu rimă, versuri cu sens, e greu și acum să găsesc cuvinte potrivite pentru gândurile ascunse, nescrise...
Trece vremea poeziilor, vremea visării cu ochii deschiși, vremea versurilor libere, trece timpul si le ia pe toate. Îmi voi aminti doar că am făcut un „Jurământ”, că am scris o „Iubire fără nume”, că am făcut mărturii pe care nu le-a aflat nimeni pentru că nu au știut să citească printre rânduri; îmi voi aminti că am vrut să fiu iubită, că am fost și am iubit, că am privit înapoi că am fost conștientă de „Cum trece timpul”; îmi voi aminti că am cerut un ultim minut să pot să mai suflu odată într-o păpădie, să-mi mai zboare odată o buburuză din palmă; am mai cerut o clipă să mă joc, să cânt, să strig, să râd, să întreb, să mai stau în ploaie, să fac oameni de zăpadă, să iert, să mai iubesc... Nu mai reușesc să-mi scriu mie, copilului ce rămâne în urma.
Da, mi-e greu să recunosc, dar trece vremea poeziilor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu