Bine spus!

Se mai trezeste, cateodata, in mintea mea o voce care ma intreaba o gramada de chestii... cum ar fi vocea care ma intreba de mult: "ce te-ai face daca iubirea nu ti-ar fi iesit in cale si nu te-ar fi facut sa te gandesti tot timpul la cineva anume? ce-ai fi facut daca nu ar fi sadit in tine chiar si o samancioara de speranta din care ti-ai implinit atatea visuri? ce-ai fi facut daca iubirea nu ti-ar fi dat viata?" Si da, pentru o clipa m-am gandit la cate un raspuns pentru fiecare intrebare si am gasit... dar erau superficiale. Si mi-am dat seama ca avea dreptate cineva cand spunea ca "acestea sunt intrebari la care nu trebuie sa gasim raspuns", si ca da! intr-adevar cred ca "am fost creati sa iubim si sa fim iubiti".

Iubesc

Iubesc buzele tale
Atunci când râzi, când mă săruți, când îmi vorbești.
Iubesc ochii tăi
Atunci când plângi, când dormi, când mă privești.


Iubesc magia clipelor cu tine
Atunci când mă cerți, când mă iubești, când crezi în mine.
Iubesc să simt parfumul tău
Atunci când nu esti, când mi-e dor, cand ma gandesc la tine.

Jurământ

Mi-e martor amurgul liniștit
Și roșul cerului nemărginit,
Că stau acum, în fața ta,
Să dau răspuns pentru iubirea ta.

E martor sfânt acest pământ
Că dau viață-unui jurământ:
Aici, acum, îți jur iubire,
Și că îți dăruiesc eternă fericire.

E martor salcâmul plin de floare
Și ultima rază de soare
Că sentimentul pur ce-l port în mine
Îmi dă putere să cred în tine.

Mi-e martor amurgul ruginit
Că ia naștere-un jurământ,
Mi-e martor câmpul înflorit
Că l-am pecetluit cu un sărut.

Lasă-mă

Lasă-mă să te învăţ să iubeşti.
Lasă-mă să-ţi port gândurile
pe-o petală de crin spre vise...
Lasă-mă să-ţi ofer în palmă
un strop de rouă din infinita
mea câmpie de iubire...
Lasă-mă să fiu eu cea care îţi eliberează
fericirea din prinsoarea uitării.
Lasă-mă să culeg pentru tine
flori din gândurile mele.
Lasă-mă să pătrund în sufletul tău,
să te învălui cu iubire precum ceaţa diminetii...
Lasă-mă să te învăţ paşi de dans pe melodia iubirii.
Lasă-mă să-ţi privesc ochii
sclipind în lumina lunii
şi zâmbetul timid ce ezită să se arate...
Lasă-mă să te iubesc!

Trece vremea poeziilor

Se duc anii copilăriei, se duc momentele, amintirile despre care aș scrie versuri la nesfârșit și pe care mi-e greu să le las pur și simplu într-un album, într-un caiet.
E din ce în ce mai greu să scriu versuri cu rimă, versuri cu sens, e greu și acum să găsesc cuvinte potrivite pentru gândurile ascunse, nescrise...
Trece vremea poeziilor, vremea visării cu ochii deschiși, vremea versurilor libere, trece timpul si le ia pe toate. Îmi voi aminti doar că am făcut un „Jurământ”, că am scris o „Iubire fără nume”, că am făcut mărturii pe care nu le-a aflat nimeni pentru că nu au știut să citească printre rânduri; îmi voi aminti că am vrut să fiu iubită, că am fost și am iubit, că am privit înapoi că am fost conștientă de „Cum trece timpul”; îmi voi aminti că am cerut un ultim minut să pot să mai suflu odată într-o păpădie, să-mi mai zboare odată o buburuză din palmă; am mai cerut o clipă să mă joc, să cânt, să strig, să râd, să întreb, să mai stau în ploaie, să fac oameni de zăpadă, să iert, să mai iubesc... Nu mai reușesc să-mi scriu mie, copilului ce rămâne în urma.
Da, mi-e greu să recunosc, dar trece vremea poeziilor...

Dilema

Cu putin timp in urma spuneam ca ma gandesc sa-mi refac blogul din liceu. L-am refacut. Si acum intrebarea: Ce sa scriu aici, daca pagina de Facebook imi face cu ochiul mai mult decat imi face blogul?

1992- 2010

Am intarziat mult... mult prea mult pana sa scriu despre cei 18 ani ai mei proaspat impliniti; insa asta doar pentru a-mi gasi cuvintele potrivite, pentru a arata prin ele ceea ce abia acum realizez ca nu pot reda in intregime.
Stiu ca nu am sa pot da timpul inapoi, dar daca as putea, nu as mai fi spus "Abia astept sa ma fac mare!" Ce greu trecea timpul atunci si ce usor mi se pare acum ca a trecut pe langa mine...
Acum 18 ani, in noaptea de 5 spre 6 octombrie ploua… a fost o noapte ce a pus capat unor dureri ingrozitore… s-a nascut o copila. O copila ce a fost “cadoul” ideal pentru aniversarea primului an de casatorie a doi oameni minunati... parintii mei. Acesti oameni si-au vazut fetita mergand singurica pentru prima data la varsta de 10 luni, iar pana la varsta de 1 an, si-au auzit copila spunandu-le „mama” si „tata”.
De la varsta de 4 anisori, parintii acestei fiinte s-au mutat intr-o casuta modesta la tara, unde Alina a facut prea multe nazbatii incat sa si le aminteasca si acum... Stie doar ca mama ei a cautat-o disperata intr-o zi prin toate colturile curtii, cand ea era in gradina „jucandu-se”cu gandaceii de cartofi si ca intr-o alta zi a fost gasita dormind in mijlocul drumului, obosita de atata joaca...
Alina a avut parte de o copilarie frumoasa, o copilarie in care nu i-a lipsit nimic... A avut prieteni cu care sa se joace, dar ceea ce a avut mai importat au fost doi frati mai mici pe care i-a iubit si ii iubeste nespus.
Varsta pubertatii nu a intarziat sa apara si odata cu ea si „prima iubire”. Au aparut si neintelegerile specifice varstei: certuri, mofturi, stari profunde de melancolie, cea din urma persistand si in prezent.
La varsta de 17 ani s-a indragostit din nou... Dar are parte si de o adevarata prietena. Prietena "descoperita la timp" pentru ca adolescenta Alinei sa fie implinita... si nu numai adolescenta...
Alina implineste 18 ani si mediteaza la trecut... acum sta in fata monitorului si asterne pe hartie cuvintele cu care reinvie amintiri de neuitat din viata ei de pana acum...

Ultimul dans...

Mai vreau un singr dans... cu tine, tata; un ultim vals, cum n-a fost niciodata. Pentru altii, maine e doar o alta zi... insa de maine, eu nu voi mai fi o fetita.
De maine totul se schimba... copilul ce ramane in urma mea, acum plange... copilul pe care nu-l voi mai vedea in oglinda dimineata, copilul care se ascunde in strafundul sufletului meu... copilul tau, tata.
Vine maine, iar eu nu am reusit sa plang destul dupa jucariile pierdute... timpul trece asa de repede, tata, cand am ajuns unde sunt?
Vreau ultimul dans... cu tine; sa ma las purtata de tine spre calea vietii mele, viata pe care trebuie sa invat sa o conduc singura. La fel ca atunci cand m-ai invatat sa merg pe bicicleta... nu am stiut cand m-ai lasat sa merg singura... si am mers, tata, datorita tie, imi amintesc ca eram suparata ca nu voiai sa facem pauza; imi spuneam in gand ca abia astept sa ma fac mare. Si uite, m-am facut mare... tata, acum vreau sa fiu iar mica, sa ma inveti iar sa merg cu bicicleta, sa ma inveti iar si iar...

Undeva... in gandurile mele de atunci

Ma tot gandesc la timpul care mi-a mai ramas... pana in octombrie, la inceput.
Si tot vreau sa scriu ceva... dar nu poezii. As vrea sa am timp sa-mi pot scrie gandurile toate, sentimentele prin care nu am mai trecut pana acum si de care imi este frica.

As vrea sa am destula hartie, cerneala, inspiratie... as vrea sa stiu ce vreau sa scriu: cuvinte, fraze, pagini, dar timpul nu-mi permite. Ce n-as da sa-l am, sa-l stapanesc, sa stiu sa-l folosesc... sau poate sa-mi dau seama ca nu exista? ma gandesc la semnificatia timpului, si-l repet pana ajung sa nu mai stiu ce inseamna, pana ajung sa ma intreb daca chiar exist, daca maine voi mai fi la fel cu ma stiu azi.
...Si scriu o poveste, povestea anilor mei ce in curand vor fi 18, ce in curand vor uita incet-incet copilul din mine. Am ajuns la sfarsit si nu-mi amintesc mai nimic... la finalul a ceea ce-mi place sa numesc "inocenta copilariei" si inceputul a ceea ce nu sunt pregatita sa cunosc: viata.
Dar cine sunt eu sa mi se permita sa aleg? pasesc intr-o lume... frumoasa, spun unii, intr-o lume a mea. Asa ca o modelez cum vreau, sa fiu si eu printre cei ce cred ca viata e frumoasa.

Nu-mi amintesc papusile cu care ma jucam, nu-mi amintesc cu cine ma jucam... amintirile mele se pierd undeva de unde nu stiu daca le mai pot recupera, sunt inlocuite de altele si de altele... mai noi, care si ele vor fi uitate.